Pana in faza optimilor la acest Campionat Mondial, nu am vazut prea mult fotbal. Ba din contra, am vazut  echipe obosite, incrancenate, tacticizate pana la extrem si gata de a face orice pentru a obtine un mic avantaj. Am vazut echipele europene triste (Italia si Franta, candva primele doua echipe din lume) si consumate, care au venit in postura de mari favorite si au parasit competitia in mod jalnic. Am vazut echipele africane (Coasta de Fildes, Africa de Sud) cu jucatori extrem de valorosi dar cu un joc, inca poetic. Am vazut echipele sud-americane, puternice, compacte, echilibrate si cu o dorinta de joc parca ceva mai mare. Am vazut si alte echipe europene precum Anglia si Germania, cu lot valoros si scump dar cu un joc incalcit, nespectaculos. Olanda, o echipa ce pare ca zburda pe teren. Portugalia, cu cel mai scump jucator al planetei si cel mai mare scor inregistrat. Spania, considerata marea favorita la aceasta Cupa Mondiala, echipa care, atunci cand a fost nevoita sa ia puncte, a desenat un joc frumos. Restul, mai bine nu le vedeam.

Am vazut jucatorii – vedeta: un Rooney, apatic si iesit din forma, un Messi parca timorat, un Ronaldo (Christiano, pentru ca altfel l-am putea confunda cu Il Fenomeno) care se roaga sa inscrie si este auzit. Ii cade mingea pe ceafa, pe cap, dar are prezenta de spirit sa o bage in poarta. Robinho, parca in asteptarea confirmarii. Higuain, acelasi: Excelent! Mari vedete, jucatori fabulos de scumpi, evaluati la zeci de milioane de Euro. Deocamdata, le canta vuvuzela la ureche.

Vrand, nevrand am mai vazut imagini din tribune, de pe bancile tehnice ale echipelor nationale. O imagine imi revine mereu in minte: cea a unui pitic barbos, nefiresc imbracat intr-un costum impecabil, cu o barba de intelept sau traficant, cu ceas la fiecare mana si mangaind niste matanii, intre secundele interminabile. Asa l-am vazut pe Zeul Fotbalului. Intr-un sport cu mari talente, cu mari jucatori, cu golgheteri, cu magicieni, cu baloane de aur, cu legende. Intr-un sport in care Pele este considerat cel mai mare jucator al tuturor timpurilor, Di Stefano este considerat o legenda, Cruyff este considerat fantastic, Platini este considerat genial, Ronaldo este considerat  fenomenal iar Zidane este considerat fabulos, apare el un pitic atomic care se impune Zeu! Zeul Fotbalului. Precum un zeu din vechea cultura hindusa, cu mii de fete, forme si infatisari. Teribil de capricios, rau fara a fi bun, si bun fara dorinta de a fi. Vulcanic si necontrolat, duhnind a viciu si refugiat in credinta.

Asa l-am perceput pe banca tehnica a nationalei argentiniene, pe Diego Armando Maradona. Antrenorul unei nationale care a venit in Africa de Sud cu un fantastic Lionel Messi, cu un mare golgheter Gonzalo Higuain, cu cel mai tampit jucator din lume Martin Palermo (cat de tampit poti fi sa ratezi trei penalty-uri intr-un singur meci?!), cu respira-fotbal Juan Sebastian Veron, cu ginerele Sergio Aguero, cu stalpul campion european Walter Samuel, cu explozivul Diego Milito, cu vitezistul Carlito Tevez dar si cu cel care i-a “suflat” iubita antrenorului, Martin Demichelis.

La sfarsitul meciului cu Grecia, am vazut jucatorii argentinieni bucurandu-se ca niste copii. Unii dintre ai, chiar ciufulind antrenorul si lunadu-l in brate. In ochii lor, a jucatorilor, era insa aceeasi expresie: de veneratie. Nu erau priviri adresate omului, nici antrenorului lor. Erau priviri incarcate de veneratie: catre Zeul Fotbalului!